170 de ani de la semnarea Proiectului de pacificare româno-maghiară "Bălcescu-Kossuth" - RETROSPECTIVĂ

 

Budapesta, vineri, 12 iulie 2019 (MTI) - În urmă cu 170 de ani, pe 14 iulie 1849 la Szeged, guvernatorul Ungariei Kossuth Lajos şi revoluţionarul român Nicolae Bălcescu semnau, în ultima etapă a revoluţiei, Proiectul de pacificare maghiaro-român. După intrarea în vigoare a legilor din aprilie, ale Revoluţiei izbucnite în 15 martie 1848, naţionalităţile, care reprezentau deja aproape jumătate din populaţia Ungariei, sperau să obţină un trai mai bun, astfel şi românii, care erau deja majoritari în Transilvania, sperau obţinerea autonomiei. Pornind de la principiul naţiunii politice, Guvernul Batthyány nu a acceptat din partea naţionalităţilor decât doleanţele lingvistice şi culturale. În mai 1848, la prima adunare de la Blaj, românii au solicitat recunoaşterea naţiunii politice române şi acceptarea reprezentării româneşti.

Guvernul de la Budapesta nu a fost dispus să accepte
doleanţele, preferând să amâne tema, iar contrele dintre români şi
maghiari s-au acutizat.

În septembrie, a doua adunare de la Blaj s-a desfăşurat deja
într-o atmosferă tensionată, românii înarmaţi de comandantul
austriac Puchner Antal şi aflaţi sub acoperire în slujba lui au
refuzat să recunoască Guvernul Ungariei, adresându-se împăratului.
În Transilvania s-au creat premisele unui război civil, masacrele
şi atrocităţile erau frecvente. Până în primăvara lui 1849 honvezii
lui Bem au curăţat mare parte a Transilvaniei de imperialişti şi
răsculaţii români, dar grupul celor din urmă, condus de Avram
Iancu, se ascundea în Munţii Apuseni.

Cu timpul şi în rândul conducerii ungare au apărut voci care
susţineau urgenţa unui acord cu naţiunile. Ambasadorul Ungariei la
Paris, Teleki László, care ţinea legătura cu refugiaţii slavi şi
români îi scrie în martie 1849 lui Kossuth: “Nu atât cu austriecii,
cât cu sârbii, croaţii şi românii ar trebuie să ajunge la un acord.
Austria nu poate cădea astfel, nu poate fi decimată doar dacă
reconstruim Ungaria ca o federaţie”. În mai Teleki a redesenat
Ungaria, după un plan federativ, pe care l-a prezentat într-o
scrisoare adresată preşedintelui-guvernator, anticipând planul
Kossuth pentru o Federaţie a Dunării, pe care l-a elaborat în exil.

Kossuth însă s-a delimitat clar de acesta, sub mirajul statului
unitar, şi s-a opus puternic ideii de a asigura naţionalităţilor o
autoguvernare teritorială. Punctul lui de vedere a început să se
schimbe în timpul intervenţiei ruseşti, când, în faţa mult mai
puternice armate austro-ruse Armata Ungară a fost în permanenţă
forţată să se retragă. Kossuth a sperat ca în urma concesiilor
făcute naţionalităţilor să câştige aliaţi şi să îi aşeze pe sârbii
şi românii, care luptaseră odinioară împotriva lui, de partea
luptei pentru libertate.

Constituţia impusă cu forţa în martie 1849 a fost ca un duş
rece şi pentru răsculaţii români, deoarece a clarificat cât de
falsă a fost speranţa cu care se agăţau de curtea vieneză. După
adoptarea Proclamaţiei de Independenţă pe 14 aprilie,
reprezentantul românilor în parlamentul ungar Ioan Dragoş a demarat
la Abrud, mandatat de premier, negocieri cu Avram Iancu. Încercarea
a eşuat, deoarece, în lipsa unui armistiţiu declarat liderul unei
grupări libere, maiorul Hatvani Imre, a atacat, în mod arbitrar
românii. Iancu a reuşit să scape şi, ulterior, să îl pună pe fugă
pe Hatvani.

Speranţa împăciuirii a renăscut graţie unor lideri, obligaţi în
1848 să emigreze în urma înăbuşirii revoluţiei din Ţara Românească
de către turci şi ruşi. Nicolae Bălcescu, care trăise intervenţia
rusească, a recunoscut că inamicii comuni ai maghiarilor şi
românilor sunt habsburgii, a avut în vedere, în primul rând, lupta
împotriva acestora şi îi era clar că pentru a-i atrage de partea ei
pe românii din Transilvania, Budapesta trebuia să le facă o ofertă
corespunzătoare.

Kossuth şi Balcescu au discutat în mai 1849 de mai multe ori la
Debrecen, dar revoluţionarul român a primit un răspuns concret doar
peste o lună. Documentul a fost trimis lui Iancu, iar acesta a
transmis: ar fi dispus să depună armele, dacă observă concesii
corespunzătoare. Reprezentanţii guvernului ungar şi delegaţia lui
Bălcescu s-au aşezat la începutul lui iulie la masa discuţiilor, în
oraşul Szeged, care servea drept sediul guvernului. În noaptea
zilei de 13 iulie, Kossuth şi Bălcescu au căzut de acord asupra
textului proiectului de împăciuire, în 13 puncte, plus alte trei
subpuncte referitoare la agricultorii români şi un document cu
privire la înfiinţarea unei legiuni româneşti, care să susţină
armata ungară. Proiectul a fost semnat pe 14 iulie de către cei
doi, în prezenţa mai multor membri ai Guvernului Ungariei. Bălcescu
a scris atunci unui prieten: “Slavă Domnului, patria a scăpat!”.

Proiectul îi recunoştea pe români drept o naţiune separată, a
ajutat ca aceştia să îşi rezolve liber chestiunile bisericeşti şi
pe cele legate de şcoli, le dădea dreptul la administraţie în limba
română, în localităţile locuite de români, în judeţele locuite
preponderent de români în justiţie se utiliza şi maghiara şi
româna, Biserica Ortodoxă Română se desprindea de cea sârbă,
liderul ei primea titlul de patriarh, la Universitatea din
Budapesta era înfiinţată o secţie de teologie separată, românii
aveau voie să organizeze, anual, adunări pe teme legate de credinţă
şi învăţământ, puteau ocupa funcţii de stat, iar iobagii români
erau eliberaţi de obligaţiile lor feudale. Proiectul îi obliga pe
răsculaţi să predea armele şi le asigura amnistia.

După lungi dezbateri, legislativul ungar a adoptat pe 28 iulie,
la Szeged, prima lege a minorităţilor din Europa, proiectul fiind
extins şi pentru alte naţionalităţi. Implementarea ei nu a mai avut
loc, deoarece Revolutia a fost înfrântă câteva săptămâni mai târziu
şi au început represaliile.